31.03.2020_Scrisoare din Bucovina
Vă scriu din Suceava. Știți de Suceava, nu? Bucovina, aici e Bucovina. De aici vă scriu eu, din Bucovina. Un colț de rai. În vremuri mai bune, în această perioadă a anului, oameni din toată țara se grăbeau să prindă ultimele locuri de cazare, pentru a petrece aici sărbătorile pascale. În inima codrilor, în preajma mănăstirilor, în mijlocul unor oameni inimoși și, întotdeauna, bucuroși de oaspeți. Astăzi, nimeni nu mai vrea să vină în Bucovina, între bucovineni, între suceveni. Ba unii vor să nu ne mai lase nici pe noi să ieșim din granițele județului. Nu-i condamn, numai să nu ne pună laolaltă pe noi, cei care putem merge încă pe picioarele noastre, cu bolnavii cronici sau cu cei ce au nevoie urgentă de diverse intervenții chirurgicale. Noi, cei care încă mai stăm pe picioare, ne-om descurca cumva, dar fie-vă milă de ceilalți. Sunt oameni, mulți mai în etate și au dreptul la viață. Până ieri, le căutați ospeția, le mulțumeați pentru bucatele pe care le înșirau pe masă, pentru tradițiile pe care le duc mai departe cu încăpățânare. Iar astăzi, nu-i mai cunoașteți, nu vreți nici măcar să vă calce pragul județului. Lor nu le-a rămas decât ruga la Dumnezeu, în fața bisericilor închise, într-o liniște de mormânt.
Liniște. Pentru că în Bucovina e liniște. Doar câțiva zevzeci, întorși recent din țări străine, umblă pe la centrele comerciale, în căutare de materiale de construcții. În rest, oamenii stau în casă. Înfricoșați. Înfricoșați și tăcuți. Bătrânii, inclusiv cei peste 65 de ani, de abia intrați în această categorie, își petrec o bună parte din zi privind pe fereastră. Privind spre drumul pe care, până nu demult, se întorceau acasă copiii și nepoții.
La alte ferestre, tot în Bucovina, ori mai departe de ea, stau și privesc, din când în când, copiii. Îngrijorați pentru părinții lor. „Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor / Dacă nu au murit trişti în casele lor...”. Pun mâna pe telefon și se sună. „Noi suntem bine. Voi să aveți grijă de voi și de copii. Va fi bine, dragii mamei, va fi bine!” Mama! Întotdeauna a știut ce să spună.
La lăsarea serii, bucovinenii se roagă din nou. Pentru ei, pentru cei dragi, pentru toți cei care trăiesc în țara asta. Inclusiv pentru cei care astăzi nu îi mai vor. Atât le-a mai rămas lor, celor bătrâni, și poate bolnavi, să se roage. Credeți că e puțin? Deloc. Au credința în Dumnezeu, iar asta înseamnă totul.
Așa e acum la noi, în Bucovina. Azi am ieșit în oraș, nu am mai ieșit din casă de două zile. Am fost să iau pâine. În jur, la metri buni distanță, văd din când în când câte un om. Cu mănuși și mască. Eu nu am mască, am doar mănuși, așa că mulți mă privesc ciudat. De două săptămâni caut să cumpăr măști de protecție și nu găsesc. Trei zile la rând am fost la o farmacie din apropierea locuinței, unde mi s-a spus că la orele amiezii vor primi măști de protecție. Făcute undeva la Fălticeni. Le-am ratat de fiecare dată. În a treia zi, farmacistei i s-a făcut milă de mine și mi-a zis că mă trece pe lista de așteptare. M-am înscris cu 10 bucăți. De ce 10? Nu știu. A fost primul număr care mi-a venit în minte, deși farmacista mi-a explicat că sunt măști care se pot spăla și se pot folosi vreme îndelungată. Mi-a spus că le vor primi la sfârșitul săptămânii. Mă vor suna. Acum aștept, stau și aștept să sune telefonul de la farmacie. Între timp, un bun prieten mă întreabă, pe WhatsApp, dacă nu am „un pont” de unde să cumpere niște măști. Soția lui este asistentă medicală și de 4 zile folosește aceeași mască de protecție, pe care o spală când ajunge acasă și o dezinfectează cu clor. Acum realizez de ce m-am înscris pe lista de la farmacie cu 10 măști. Îi spun să aibă răbdare până la sfârșitul săptămânii, că rezolvăm problema. Îi voi da 5 măști. Noi suntem doar trei membri în familie, așa că ne mai rămân două. Le țin, poate mai apare cineva care are mare nevoie de ele. Așa procedăm noi, în Bucovina. De aici, de unde vă scriu aceste rânduri. Aici, unde am ajuns să facem liste de așteptare la farmacie pentru măști de protecție. Dar ne vom descurca, vom trece noi și peste asta. Cu ajutorul lui Dumnezeu, cu ajutorul rugilor înălțate spre cer de bătrânii noștri.
Liniște. Pentru că în Bucovina e liniște. Doar câțiva zevzeci, întorși recent din țări străine, umblă pe la centrele comerciale, în căutare de materiale de construcții. În rest, oamenii stau în casă. Înfricoșați. Înfricoșați și tăcuți. Bătrânii, inclusiv cei peste 65 de ani, de abia intrați în această categorie, își petrec o bună parte din zi privind pe fereastră. Privind spre drumul pe care, până nu demult, se întorceau acasă copiii și nepoții.
La alte ferestre, tot în Bucovina, ori mai departe de ea, stau și privesc, din când în când, copiii. Îngrijorați pentru părinții lor. „Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor / Dacă nu au murit trişti în casele lor...”. Pun mâna pe telefon și se sună. „Noi suntem bine. Voi să aveți grijă de voi și de copii. Va fi bine, dragii mamei, va fi bine!” Mama! Întotdeauna a știut ce să spună.
La lăsarea serii, bucovinenii se roagă din nou. Pentru ei, pentru cei dragi, pentru toți cei care trăiesc în țara asta. Inclusiv pentru cei care astăzi nu îi mai vor. Atât le-a mai rămas lor, celor bătrâni, și poate bolnavi, să se roage. Credeți că e puțin? Deloc. Au credința în Dumnezeu, iar asta înseamnă totul.
Așa e acum la noi, în Bucovina. Azi am ieșit în oraș, nu am mai ieșit din casă de două zile. Am fost să iau pâine. În jur, la metri buni distanță, văd din când în când câte un om. Cu mănuși și mască. Eu nu am mască, am doar mănuși, așa că mulți mă privesc ciudat. De două săptămâni caut să cumpăr măști de protecție și nu găsesc. Trei zile la rând am fost la o farmacie din apropierea locuinței, unde mi s-a spus că la orele amiezii vor primi măști de protecție. Făcute undeva la Fălticeni. Le-am ratat de fiecare dată. În a treia zi, farmacistei i s-a făcut milă de mine și mi-a zis că mă trece pe lista de așteptare. M-am înscris cu 10 bucăți. De ce 10? Nu știu. A fost primul număr care mi-a venit în minte, deși farmacista mi-a explicat că sunt măști care se pot spăla și se pot folosi vreme îndelungată. Mi-a spus că le vor primi la sfârșitul săptămânii. Mă vor suna. Acum aștept, stau și aștept să sune telefonul de la farmacie. Între timp, un bun prieten mă întreabă, pe WhatsApp, dacă nu am „un pont” de unde să cumpere niște măști. Soția lui este asistentă medicală și de 4 zile folosește aceeași mască de protecție, pe care o spală când ajunge acasă și o dezinfectează cu clor. Acum realizez de ce m-am înscris pe lista de la farmacie cu 10 măști. Îi spun să aibă răbdare până la sfârșitul săptămânii, că rezolvăm problema. Îi voi da 5 măști. Noi suntem doar trei membri în familie, așa că ne mai rămân două. Le țin, poate mai apare cineva care are mare nevoie de ele. Așa procedăm noi, în Bucovina. De aici, de unde vă scriu aceste rânduri. Aici, unde am ajuns să facem liste de așteptare la farmacie pentru măști de protecție. Dar ne vom descurca, vom trece noi și peste asta. Cu ajutorul lui Dumnezeu, cu ajutorul rugilor înălțate spre cer de bătrânii noștri.
https://www.monitorulsv.ro/Editorial/2020-03-27/Scrisoare-din-Bucovina
...florile din faţa casei
Întâi de toate am să vă spun că am o infinită admirație și infinit respect pentru bunicile și strabunicile noastre țărăncile din care ne tragem mai toți.
Cum Dumnezeu au reușit bunicile mele să țină fiecare câte o întreagă gospodărie și să crească câte 5-6 copii, și alți câțiva nepoți, să aibă și grădină și animale și casă, nu știu! Casa o lipeau, o varuiau în fiecare primăvară, și pe dinăuntru și pe dinafară, lipeau sobele le curățau, făceau focul zilnic fie iarnă fie vară, găteau, spălau la mâna, torceau, cuseau, țeseau, vopseau tot de la țoale/preșuri, la cămăși, prosoape, pânze, etc. tot ce era în casă era lucrat de mâna lor, aveau grijă de găini, rațe, gâște, curcani, porci, vaci, oi, capre... etc. aveau grijă de grădina de legume, puneau conserve, murături, umpleau cămările, podul si beciurile cu de toate ca să nu lipsească nimic peste iarna... Nici un aliment nu se cumpăra, totul se făcea în gospodărie... Mulgeau vacile sau oi/capre, făceau branza, cașul, laptele covăsit sau lapte acru...
Pâinea se făcea o dată pe săptămână pe vatra unui cuptor încăpător pe care il ridicaseră bunicii mei odată cu casa.
Dacă ați avut bunici la țară sigur v-ați urcat în pod să luați prune uscate, struguri stafidiți, nuci...
Iarna mamaia întindea razboiul de țesut și țesea, de la prosoape de borangic, la țoalele de pus pe jos sau pe perete.
În alte seri de toamnă târzie, torcea lâna, din care mai târziu împletea bundite, pulovere, ciorapi, mănuși, căciuli...
Făcea săpun de casă și spăla rufele cu leșie în loc de detergent.
Spre sfârșitul iernii împleteau rogojini, in bucataria de vară din papura tăiată de tataia pe gheață, se făceau mături, coșurile din nuiele... Peste toate astea erau și doftoroaie, tratau de galci, culegeau ierburi de leac, puneau ventuze si te trăgeau de aplecate...
Aveau grădinița din fața casei plină cu flori. Avea timp de mers la biserică, de îngrijit mormintele la cimitir, de tinut sărbătorile, de pomeni, de nunti, de botezuri, de ieșit la poartă duminică seara, de mers in vizită la neamuri, nași și alte rubedenii...
Până și lumînările le facea mamaia din ceara curată, luată de la stupii de care se ingrijea tataia și pe care o ținea sub forma unor roți mari, de culoarea aurului roșu...
În memoria bunicii mele am în grădinița mea toate florile pe care le-am putut găsi și pe care le avea și dînsa...
28.03.2020_Papa: Doamne, ne-am amăgit că putem rămâne sănătoși într-o lume bolnavă, salvează-ne!
Vineri, la ora Romei 18.00, pe esplanada bazilicii Sfântul Petru, papa Francisc a prezidat un moment excepțional de rugăciune în contextul pandemiei de Coronavirus.
«”După ce s-a înserat” (Marcu 4,35).
Cu aceste cuvinte începe Evanghelia pe care am ascultat-o.
De săptămâni pare că s-a lăsat seara.
Un întuneric dens s-a adunat asupra Piețelor noastre, a străzilor și a orașelor; a pus stăpânire pe viețile noastre umplând totul cu o tăcere asurzitoare și cu un gol dezolant, care paralizează orice lucru la trecerea lui: se simte în aer, se percepe în gesturi, îl spun privirile.
Ne-am regăsit înfricoșați și rătăciți.
Asemenea discipolilor din Evanghelie, am fost luați prin surprindere de o furtună neașteptată și înfuriată.
Ne-am dat seama că ne găsim în aceeași barcă, cu toții fragili și dezorientați, dar în același timp importanți și necesari, cu toții chemați să vâslim împreună, cu toții nevoiași de a ne susține unii pe alții.
Pe această barcă ne aflăm cu toții.
Ca acei discipoli care vorbesc cu un singur glas și în angoasă spun ”Pierim” (v. 38), la fel și noi ne-am dat seama că nu putem să mergem înainte fiecare pe cont propriu, ci numai împreună.
E ușor să ne regăsim în această relatare. Greu este să înțelegem atitudinea lui Isus. În timp ce discipolii sunt, firește, alarmați și disperați, El stă în partea dinapoi a bărcii, partea care se cunfundă cea dintâi. Și ce face? În ciuda agitației, El doarme senin, încrezător în Tatăl: este singura dată în Evanghelie în care îl vedem pe Isus că doarme. Când, apoi, este trezit, după ce a potolit vântul și apele, se adresează discipolilor pe un ton de dojană: ”De ce sunteți fricoși? Încă nu aveți credință?” (v. 40).
Să încercăm a înțelege. În ce constă lipsa de credință a discipolilor, care se opune încrederii lui Isus? Ei nu au încetat să creadă în El, de fapt, îl invocă. Dar să vedem cum îl invocă: ”Doamne, nu-ți pasă că pierim?” (v. 38). Nu-ți pasă: își închipuie că Isus se dezinteresează de ei, că nu are grijă de ei. Printre noi, în familiile noastre, unul din lucrurile care doare cel mai tare este atunci când auzim spunând: ”Nu-ți pasă de mine?”. Este o frază care rănește și declanșează furtuni în inimă. Și Isus trebuie să fi fost mișcat. Pentru că nimănui nu-i pasă mai mult de noi decât Lui. Într-adevăr, odată ce a fost invocat, El îl salvează pe discipolii săi neîncrezători.
Furtuna demască vulnerabilitatea noastră și lasă descoperite acele certutidini false și superflue pe care ne-am construit agenda noastră, planurile, obișnuințele și prioritățile noastre. Ne arată cum am lăsat în amorțire și abandon ceea ce alimentează, suține și dă tărie vieții și comunității noastre. Furtuna scoate la vedere toate propunerile de ”a ambala” și de a uita ceea ce a hrănit sufletul popoarelor noastre; toate acele tentative de a anestezia, prin obișnuințe aparent ”salvatoare”, incapabile de a face apel la rădăcinile noastre și de a evoca memoria bătrânilor noștri, privându-ne astfel de imunitatea necesară prin care să înfruntăm adversitățile.
Odată cu furtuna, a căzut machiajul acelor stereotipuri prin care mascam înainte ego-ul nostru, mereu atenți la propria imagine; și a rămas descoperită, încă o dată, acea (binecuvântată) apartenență comună de la care nu putem să ne substragem: apartenența ca frați.
”De ce sunteți fricoși? Încă nu aveți credință?” Doamne, în această seară, cuvântul tău pe toți ne afectează și ne privește. În această lume, pe care Tu o iubești mai mult decât noi, am mers înainte cu cea mai mare viteză, simțindu-ne tari și în stare de orice. Lacomi după câștig, ne-am lăsat absorbiți de lucruri și distrați de grabă. Nu ne-am oprit în fața rechemărilor tale, nu ne-am deșteptat în fața războaielor și a injustițiilor planetare, nu am ascultat strigătul celor săraci și al planetei noastre, grav bolnavă. Am mers mai departe nepăsători, crezând că rămânem sănătoși într-o lume bolnavă. Acum, în timp ce suntem în mijlocul mării agitate, te implorăm: ”Trezește-te, Doamne!”
”De ce sunteți fricoși? Încă nu aveți credință?”. Doamne, ne adresezi un apel, un apel la credință. Care nu înseamnă atât a crede că Tu exiști, ci a veni la Tine și a avea încredere în Tine. În acest Post, răsună chemarea ta urgentă: ”Convertiți-vă”, ”Întoarceți-vă la mine din toată inima” (Ioel 2,12). Ne chemi să captăm acest timp de încercare ca pe un timp de alegere. Nu este timpul judecății tale, ci al judecății noastre: timpul de a alege ceea ce contează și ceea ce trece, de a separa ceea ce este necesar de ceea ce necesar nu este. Este timpul de a reseta ruta vieții către Tine, Doamne, și către ceilalți. Și putem privi la numeroșii însoțitori de călătorie exemplari care, în teamă, au reacționat dăruindu-și viața. Este forța lucrătoare a Spiritului revărsată și plăsmuită în dăruiri curajoase și generoase. Este viața Spiritului capabil să răscumpere, să valorizeze și să arate că viețile noastre sunt țesute și susținute de persoane obișnuite, de obicei uitate, care nu apar în titlurile ziarelor și revistelor, nici în marile parade ale ultimului show ci, fără îndoială, scriu astăzi evenimentele decisive ale istoriei noastre: medici, asistenți și asistente medicali, personalul de la supermarket, personalul de curățenie, îngrijitoare domestice, transportatori, forțe de ordine, voluntari, preoți, călugări și călugărițe și mulți, dar mulți alții care au înțeles că nimeni nu se salvează de unul singur. În fața suferinței, unde se măsoară adevăratul progres al popoarelor noastre, descoperim și experimentăm rugăciunea sacerdotală a lui Isus ”ca toți să fie una” (Ioan 17,21). Cât de multă lume practică în fiecare zi răbdarea și inspiră speranță, având grijă să nu semene panică, ci coresponsabilitate! Câți tați, câte mame, bunici, învățători arată copiilor noștri, prin gesturi mărunte și zilnice, cum să înfrunte și să treacă prin criză readaptând obișnuințele, ridicând privirile și stimulând rugăciunea! Câte persoane se roagă, oferă și mijlocesc pentru binele tuturor! Rugăciunea și slujirea tăcută, acestea sunt armele noastre învingătoare!
”De ce sunteți fricoși? Încă nu aveți credință?” Începutul credinței este a ne ști nevoiași de mântuire. Nu suntem autosuficienți, singuri ne cufundăm: avem nevoie de Domnul ca vechii navigatori de stele. Să-L invităm pe Isus în bărcile vieților noastre. Să-i înmânăm fricile noastre, pentru ca El să le învingă. Asemenea discipolilor, vom experimenta că, avându-L pe El la bord, nu se naufragiază. Pentru că aceasta este puterea lui Dumnezeu: să îndrepte spre bine tot ceea ce ni se întâmplă, chiar și cele urâte. El aduce seninul în furtunile noastre, pentru că împreună cu Dumnezeu viața nu moare niciodată.
Domnul ne interpelează și, în mijlocul furtunii noastre, ne invită să redeșteptăm și să activăm solidaritatea și speranța capabile să dea trăinicie, susținere și semnificație acestor ceasuri în care totul pare să naufragieze. Domnul se trezește ca să trezească și să revigoreze credința noastră pascală. Avem o ancoră: în crucea sa am fost salvați. Avem o cârmă: în crucea sa am fost răscumpărați. Avem o speranță: în crucea sa am fost vindecați și îmbrățișați pentru ca nimic și nimeni să nu ne separe de iubirea sa răscumpărătoare. În mijlocul izolării, în care ne simțim rău pentru lipsa afecțiunii și a întâlnirilor, experimentând lipsa atâtor lucruri, să ascultăm încă o dată vestea care ne salvează: a înviat și trăiește alături de noi. Domnul ne interpelează de pe crucea sa ca să regăsim calea care ne așteaptă, să ne uităm la cei care ne cheamă, să întărim, să recunoaștem și să stimulăm harul care locuiește în noi. Să nu stingem fitilul fumegând (cf. Isaia 42,3), care nu se îmbolnăvește niciodată, și să lăsăm să se reaprindă speranța.
A îmbrățișa crucea sa înseamnă a găsi curajul de a îmbrățișa toate împotrivirile timpului prezent, abandonând pentru moment goana noastră de omnipotență și dominare pentru a da spațiu fanteziei pe care numai Duhul Sfânt este capabil să o trezească. Înseamnă a găsi curajul de a deschide spații în care toți pot să se simtă chemați și de a înlesni noi forme de ospitalitate, fraternitate și solidaritate. În crucea sa am fost salvați ca să primim speranța și să-i permitem speranței să întărească și să suțină toate măsurile și căile posibile care ne pot ajuta să avem grijă unii de alții și să avem grijă. A-L îmbrățișa pe Domnul pentru a îmbrățișa speanța: iată puterea credinței, care eliberează de teamă și dă speranță.
”De ce sunteți fricoși? Încă nu aveți credință?” Dragi frați și surori, din acest loc, care vorbește de credința stâncoasă a lui Petru, aș vrea în această seară să vă încredințez pe toți Domnului, prin mijlocirea Fecioarei Maria, tămăduitoarea poporului său, steaua mării în furtună. Din mijlocul acestor coloane care îmbrățișează Roma și Lumea să coboare asupra voastră, ca o îmbrățișare consolatoare, binecuvântarea lui Dumnezeu! Doamne, binecuvântează Lumea, dăruiește sănătate trupurilor și consolare inimilor! Ne ceri să nu fim fricoși, dar credința noastră este slabă și ne este teamă. Dar Tu, Doamne, nu ne lăsa la voia furtunii! Spune încă o dată: ”Voi nu vă temeți!” (Matei 28,5). Iar noi, împreună cu Petru, ”lăsăm în grija Ta toată neliniștea noastră, căci Tu te îngrijești de noi” (cf. 1 Petru 5,7)».
«”După ce s-a înserat” (Marcu 4,35).
Cu aceste cuvinte începe Evanghelia pe care am ascultat-o.
De săptămâni pare că s-a lăsat seara.
Un întuneric dens s-a adunat asupra Piețelor noastre, a străzilor și a orașelor; a pus stăpânire pe viețile noastre umplând totul cu o tăcere asurzitoare și cu un gol dezolant, care paralizează orice lucru la trecerea lui: se simte în aer, se percepe în gesturi, îl spun privirile.
Ne-am regăsit înfricoșați și rătăciți.
Asemenea discipolilor din Evanghelie, am fost luați prin surprindere de o furtună neașteptată și înfuriată.
Ne-am dat seama că ne găsim în aceeași barcă, cu toții fragili și dezorientați, dar în același timp importanți și necesari, cu toții chemați să vâslim împreună, cu toții nevoiași de a ne susține unii pe alții.
Pe această barcă ne aflăm cu toții.
Ca acei discipoli care vorbesc cu un singur glas și în angoasă spun ”Pierim” (v. 38), la fel și noi ne-am dat seama că nu putem să mergem înainte fiecare pe cont propriu, ci numai împreună.
E ușor să ne regăsim în această relatare. Greu este să înțelegem atitudinea lui Isus. În timp ce discipolii sunt, firește, alarmați și disperați, El stă în partea dinapoi a bărcii, partea care se cunfundă cea dintâi. Și ce face? În ciuda agitației, El doarme senin, încrezător în Tatăl: este singura dată în Evanghelie în care îl vedem pe Isus că doarme. Când, apoi, este trezit, după ce a potolit vântul și apele, se adresează discipolilor pe un ton de dojană: ”De ce sunteți fricoși? Încă nu aveți credință?” (v. 40).
Să încercăm a înțelege. În ce constă lipsa de credință a discipolilor, care se opune încrederii lui Isus? Ei nu au încetat să creadă în El, de fapt, îl invocă. Dar să vedem cum îl invocă: ”Doamne, nu-ți pasă că pierim?” (v. 38). Nu-ți pasă: își închipuie că Isus se dezinteresează de ei, că nu are grijă de ei. Printre noi, în familiile noastre, unul din lucrurile care doare cel mai tare este atunci când auzim spunând: ”Nu-ți pasă de mine?”. Este o frază care rănește și declanșează furtuni în inimă. Și Isus trebuie să fi fost mișcat. Pentru că nimănui nu-i pasă mai mult de noi decât Lui. Într-adevăr, odată ce a fost invocat, El îl salvează pe discipolii săi neîncrezători.
Furtuna demască vulnerabilitatea noastră și lasă descoperite acele certutidini false și superflue pe care ne-am construit agenda noastră, planurile, obișnuințele și prioritățile noastre. Ne arată cum am lăsat în amorțire și abandon ceea ce alimentează, suține și dă tărie vieții și comunității noastre. Furtuna scoate la vedere toate propunerile de ”a ambala” și de a uita ceea ce a hrănit sufletul popoarelor noastre; toate acele tentative de a anestezia, prin obișnuințe aparent ”salvatoare”, incapabile de a face apel la rădăcinile noastre și de a evoca memoria bătrânilor noștri, privându-ne astfel de imunitatea necesară prin care să înfruntăm adversitățile.
Odată cu furtuna, a căzut machiajul acelor stereotipuri prin care mascam înainte ego-ul nostru, mereu atenți la propria imagine; și a rămas descoperită, încă o dată, acea (binecuvântată) apartenență comună de la care nu putem să ne substragem: apartenența ca frați.
”De ce sunteți fricoși? Încă nu aveți credință?” Doamne, în această seară, cuvântul tău pe toți ne afectează și ne privește. În această lume, pe care Tu o iubești mai mult decât noi, am mers înainte cu cea mai mare viteză, simțindu-ne tari și în stare de orice. Lacomi după câștig, ne-am lăsat absorbiți de lucruri și distrați de grabă. Nu ne-am oprit în fața rechemărilor tale, nu ne-am deșteptat în fața războaielor și a injustițiilor planetare, nu am ascultat strigătul celor săraci și al planetei noastre, grav bolnavă. Am mers mai departe nepăsători, crezând că rămânem sănătoși într-o lume bolnavă. Acum, în timp ce suntem în mijlocul mării agitate, te implorăm: ”Trezește-te, Doamne!”
”De ce sunteți fricoși? Încă nu aveți credință?”. Doamne, ne adresezi un apel, un apel la credință. Care nu înseamnă atât a crede că Tu exiști, ci a veni la Tine și a avea încredere în Tine. În acest Post, răsună chemarea ta urgentă: ”Convertiți-vă”, ”Întoarceți-vă la mine din toată inima” (Ioel 2,12). Ne chemi să captăm acest timp de încercare ca pe un timp de alegere. Nu este timpul judecății tale, ci al judecății noastre: timpul de a alege ceea ce contează și ceea ce trece, de a separa ceea ce este necesar de ceea ce necesar nu este. Este timpul de a reseta ruta vieții către Tine, Doamne, și către ceilalți. Și putem privi la numeroșii însoțitori de călătorie exemplari care, în teamă, au reacționat dăruindu-și viața. Este forța lucrătoare a Spiritului revărsată și plăsmuită în dăruiri curajoase și generoase. Este viața Spiritului capabil să răscumpere, să valorizeze și să arate că viețile noastre sunt țesute și susținute de persoane obișnuite, de obicei uitate, care nu apar în titlurile ziarelor și revistelor, nici în marile parade ale ultimului show ci, fără îndoială, scriu astăzi evenimentele decisive ale istoriei noastre: medici, asistenți și asistente medicali, personalul de la supermarket, personalul de curățenie, îngrijitoare domestice, transportatori, forțe de ordine, voluntari, preoți, călugări și călugărițe și mulți, dar mulți alții care au înțeles că nimeni nu se salvează de unul singur. În fața suferinței, unde se măsoară adevăratul progres al popoarelor noastre, descoperim și experimentăm rugăciunea sacerdotală a lui Isus ”ca toți să fie una” (Ioan 17,21). Cât de multă lume practică în fiecare zi răbdarea și inspiră speranță, având grijă să nu semene panică, ci coresponsabilitate! Câți tați, câte mame, bunici, învățători arată copiilor noștri, prin gesturi mărunte și zilnice, cum să înfrunte și să treacă prin criză readaptând obișnuințele, ridicând privirile și stimulând rugăciunea! Câte persoane se roagă, oferă și mijlocesc pentru binele tuturor! Rugăciunea și slujirea tăcută, acestea sunt armele noastre învingătoare!
”De ce sunteți fricoși? Încă nu aveți credință?” Începutul credinței este a ne ști nevoiași de mântuire. Nu suntem autosuficienți, singuri ne cufundăm: avem nevoie de Domnul ca vechii navigatori de stele. Să-L invităm pe Isus în bărcile vieților noastre. Să-i înmânăm fricile noastre, pentru ca El să le învingă. Asemenea discipolilor, vom experimenta că, avându-L pe El la bord, nu se naufragiază. Pentru că aceasta este puterea lui Dumnezeu: să îndrepte spre bine tot ceea ce ni se întâmplă, chiar și cele urâte. El aduce seninul în furtunile noastre, pentru că împreună cu Dumnezeu viața nu moare niciodată.
Domnul ne interpelează și, în mijlocul furtunii noastre, ne invită să redeșteptăm și să activăm solidaritatea și speranța capabile să dea trăinicie, susținere și semnificație acestor ceasuri în care totul pare să naufragieze. Domnul se trezește ca să trezească și să revigoreze credința noastră pascală. Avem o ancoră: în crucea sa am fost salvați. Avem o cârmă: în crucea sa am fost răscumpărați. Avem o speranță: în crucea sa am fost vindecați și îmbrățișați pentru ca nimic și nimeni să nu ne separe de iubirea sa răscumpărătoare. În mijlocul izolării, în care ne simțim rău pentru lipsa afecțiunii și a întâlnirilor, experimentând lipsa atâtor lucruri, să ascultăm încă o dată vestea care ne salvează: a înviat și trăiește alături de noi. Domnul ne interpelează de pe crucea sa ca să regăsim calea care ne așteaptă, să ne uităm la cei care ne cheamă, să întărim, să recunoaștem și să stimulăm harul care locuiește în noi. Să nu stingem fitilul fumegând (cf. Isaia 42,3), care nu se îmbolnăvește niciodată, și să lăsăm să se reaprindă speranța.
A îmbrățișa crucea sa înseamnă a găsi curajul de a îmbrățișa toate împotrivirile timpului prezent, abandonând pentru moment goana noastră de omnipotență și dominare pentru a da spațiu fanteziei pe care numai Duhul Sfânt este capabil să o trezească. Înseamnă a găsi curajul de a deschide spații în care toți pot să se simtă chemați și de a înlesni noi forme de ospitalitate, fraternitate și solidaritate. În crucea sa am fost salvați ca să primim speranța și să-i permitem speranței să întărească și să suțină toate măsurile și căile posibile care ne pot ajuta să avem grijă unii de alții și să avem grijă. A-L îmbrățișa pe Domnul pentru a îmbrățișa speanța: iată puterea credinței, care eliberează de teamă și dă speranță.
”De ce sunteți fricoși? Încă nu aveți credință?” Dragi frați și surori, din acest loc, care vorbește de credința stâncoasă a lui Petru, aș vrea în această seară să vă încredințez pe toți Domnului, prin mijlocirea Fecioarei Maria, tămăduitoarea poporului său, steaua mării în furtună. Din mijlocul acestor coloane care îmbrățișează Roma și Lumea să coboare asupra voastră, ca o îmbrățișare consolatoare, binecuvântarea lui Dumnezeu! Doamne, binecuvântează Lumea, dăruiește sănătate trupurilor și consolare inimilor! Ne ceri să nu fim fricoși, dar credința noastră este slabă și ne este teamă. Dar Tu, Doamne, nu ne lăsa la voia furtunii! Spune încă o dată: ”Voi nu vă temeți!” (Matei 28,5). Iar noi, împreună cu Petru, ”lăsăm în grija Ta toată neliniștea noastră, căci Tu te îngrijești de noi” (cf. 1 Petru 5,7)».
https://www.vaticannews.va/ro/papa/news/2020-03/papa-francisc-urbi-et-orbi-rugaciune-coronavirus-binecuvantare.html
28.03.2020_La preghiera di Papa Francesco in una San Pietro deserta
https://www.corriere.it/foto-gallery/cronache/20_marzo_27/preghiera-papa-francesco-oggi-san-pietro-deserta-foto-3c8ae64a-7051-11ea-82c1-be2d421e9f6b.shtml?fbclid=IwAR3vPbvKPQ-yBo79WsxeNmcFDbfZa9K9IxpOoNjQGFCvMr85EgNy9r7eBUI&refresh_ce-cp
4.03.2020_Oficial, ne este scârbă
Noroc cu coronavirusul (sau coroanavirusul, cum îi spun cei mai mici, nevinovat și aproape vesel). Acum, suntem liberi să fim ceea suntem de fapt. Acum e normal să te uiți urât pe stradă când nu-ți place cum arată cineva sau cum e îmbrăcat, să traversezi în trombă dacă tușește paznicul (de răceală, diverse forme de gripă sau de gâdilici în gât – nu mai contează), să refuzi invitații în oraș de la „ăia” de care, oricum, nu mai știai cum să scapi, să nu dai mâna cu bătrânii care miros a medicamente și a haine vechi, să nu-ți scoți copilul în parcul de lângă bunici și să nu-i lași nici pe ei să îl scoată, să nu mergi la biserică de teamă de înghesuiala aia îngrozitoare, să ții ușa încuiată cu trei lacăte și să îndeși șervețele umede (eventual și dezinfectante) în gaura cheii, să anulezi călătorii de familie pe care nu-ți era drag oricum să le faci, să ceri despăgubiri liniilor aeriene și să declari stare de urgență în toate albumele cu fotografii de mâine, să nu primești în casă vecina care aducea mucenici primăvara și despre care nu știai exact ce părere să îți faci, să eviți contactul cu cei de la etajul patru, care au un copil cam needucat, (sau cu tooooate celelalte familii cu copii care nu îți sunt pe plac ca anturaj pentru copilul tău educat și veșnic bine intenționat) pentru că oricând s-ar putea face schimb de viruși.
Acum, e firesc să ne fie scârbă. De tot și de orice. De poporul chinez, de care oricum, să recunoaștem, nu ne plăcea decât când venea vorba de produse ieftine (dar și de calitate, vă rugăm!), de puiul cu urechi de lemn sau de exotice ieșiri cu Air France-ul. De italienii virusați care ne-au umilit românii de atâtea ori și care s-au simțit totdeauna superiori (ce îndrăzneală! Superiori?? Doar pentru că au istorie, cultură, artă, țară, identitate?) Acum face parte din outfit-ul recomandat în sezonul primăvară-vară să tragem pe mâini mănuși chirurgicale când mângâiem crucea de la mormântul părinților și să ținem măști pe gura cu care spunem minciuni. Oricum, purtam zilnic câte o mască. Abia acum masca se vede, abia acum masca ne îngreunează respirația, abia acum începe să ne doară vaccinul din copilărie care nu ne poate apăra, la nesfârșit, de dezastre.
Și tot acum sunt buni unii oameni cu care, până mai ieri, politicienii de serviciu ștergeau pe jos. Pesedistul (sau... în fine, aproape pesedistul) Raed Arafat, pe care l-au vrut demis de atâtea ori, care a stat, ani și ani, cu SMURDUL lui cu tot pe muchia cuțitului cu care se tăia, la cel mai înalt nivel, în carne vie, acum e bun. Ne afișăm cu el pe toate posturile de televiziune, că suntem miniștri sau secretari de stat. Ne uităm ca niște copii spre el, spre Raed (dulce apelativ...), când presa ne sugrumă cu întrebări complicate, la care numai un profesionist ar putea răspunde folosind cuvinte și nu interjecții. Cu vreo lună în urmă, dacă am fi putut, l-am fi arestat (măcar 24 de ore).
Adrian Streinu-Cercel, la fel. Acum îl respectăm, acum ne e drag să îl primim în cabinetele cu miros de lemn dulce din ministere de carton. Galeria marilor medici a redevenit un anturaj potrivit. Noroc că toată povestea cu coronavirusul nu trece și prin aria de specialitate a lui Mircea Beuran. Că redevenea și el, din oficiu, „o somitate”, un prieten al poporului aflat în continuă vindecare, o victimă a unei... neințelegeri, căreia i s-ar fi cerut iertare, după terfeleala publică, desigur – în particular. Cât despre sistemul de sănătate, în general... Multe de comentat, nimic de făcut, se pare. În România, în 2020, se dovedește că este imposibil să nu mai stea mormane de gunoi în mijlocul unor curți de spitale, să aibă fund coșurile de gunoi în care ai nevoie să arunci șervețelul în care ți-ai suflat nasul – în aceeași curte de spital, să nu mai moară pacienții de infecții contractate pe durata tratamentelor, să nu mai cerșească rezidenții șervețele la asistenta șefă după ce fac un consult în salonul șase.
Și presa vuiește. Plânge, cu lacrimile în batistă mască, de frica virusului ucigaș, de mână cu supermarketurile care plâng de teama că spaima, tot așa brusc cum a apărut, într-o zi va dispărea. Vaccinul încă nu e bine să iasă din laborator, economia globală mai are reglaje de făcut. „Se-aruncă-n lume maladii, popoarele spre-a se rări, că-s prea mulți oameni pe pământ”, scria Adrian Păunescu, în 2004. Ieri, practic. Și în România se spunea cândva că sunt prea mulți pensionari. Ce coincidențe... Dar. Suntem în siguranță. Oamenii politici se pregătesc de campanie, guvernul câțăie pe unde apucă și, totuși, au cu toții conștiința împăcată: e Raed acolo, dacă apare ceva.
Coronavirusul ne arată exact așa cum suntem: fragili, fără niciun fel de armă împotriva bolilor și societăților, răi cu oamenii pe care nici nu îi cunoaștem bine, scârbiți de propria noastră viață, ocupați cu tot ce fac ceilalți, cu bârfa de cârciumioară și absolut absenți din ziua pe care o respirăm, disperați să trăim cât mai mult, cât mai mult, dar niciodată demn, speriați, uneori, de Dumnezeu, pe care mereu îl uităm în rugăciune, dominați de imaginea catedralelor pe lângă care ne închinăm mecanic, fără niciun fior, constrânși, pe de o parte să strângem bani pentru zile negre și, pe de altă parte, să plătim la suprapreț supraviețuirea, datori față de copiii pe care i-am născut și, numai din când în când, grijulii față de bătrânii care ne-au făcut copilăria copilărie (sau aproape copilărie).
Uitați-vă în jur. Ăștia suntem. Înrăiți, manipulați, prizonieri. Nu e coronavirusul de vină. Poate e semn că n-o să meargă așa la nesfârșit. Că lumea asta ar putea avea, la o adică, dacă nu suntem cuminți, și un sfârșit. Așa cum a avut un început. Că nu suntem noi cei mai puternici. Că nu suntem doar noi importanți. Că mai contează ceva, dincolo de bursă, globalizare și alegeri parlamentare. (Iertați-mă, îmi pun masca. A tușit icoana de pe perete. Tocmai acum.) Spuneam că mai contează ceva pe lume. Ce? Ne vom citi răspunsul pe buze, în ziua în care ne vom da măștile jos. Măștile, nu masca chirurgicală.
https://miscareaderezistenta.ro/actualitate/oficial-ne-este-scarba-51999.html?fbclid=IwAR3R4rXM-BmpBeBTqR39ENsnq5AQDwbxhaZeMICWG1ewSMgHVT8cKp5xK5M
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)