.: aprilie 2025

"È stato un Papa in mezzo alla gente con cuore aperto verso tutti."

>>>>>> aprilie 26, 2025

sursă foto

construți poduri, nu ziduri

"Ori de câte ori ne rugăm cerem să ne fie iertate greşelile noastre. "

>>>>>> aprilie 21, 2025

31 mai 2019

Discurs al Papei Francisc în Catedrala Mântuirii Neamului

Prea Fericirea Voastră, dragi fraţi şi surori, aş dori să îmi exprim mulţumirea şi emoţia pentru că mă aflu în acest templu sfânt care ne adună în unitate. Iisus i-a chemat pe fraţii Andrei şi Petru să îşi părăsească mrejele ca să devină împreună pescari de oameni.
Chemarea proprie nu este completă dacă lipseşte chemarea fratelui.
Astăzi, stând alături, dorim să înălţăm împreună, din inima ţării, rugăciunea comună "Tatăl nostru".
Ea sintetizează identitatea noastră de fii şi, în special, de fraţi care se roagă unul lângă celălalt.
Rugăciunea "Tatăl nostru" afirmă certitudinea promisiunii făcute de Iisus ucenicilor săi: "Nu vă voi lăsa orfani!" şi ne oferă încredere să primim şi să acceptăm fratele ca pe un dar.
De aceea, aş dori să vă împărtăşesc câteva cuvinte ca pregătire înainte de rugăciunea pe care o voi rosti pentru drumul nostru de fraternitate şi pentru ca România să poată fi mereu casa tuturor, un loc al întâlnirii, o grădină în care înfloreşte împăcarea şi comuniunea.
De fiecare dată când pronunţăm "Tatăl nostru", subliniem că fără să spunem "al nostru" nu poate exista cuvântul "Tată".
Uniţi în rugăciunea lui Iisus, ne unim şi în experienţa Sa de unire şi de mijlocire şi de iubire care ne face să spunem Tatăl meu şi Tatăl vostru, Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru.
Prin aceasta, ne invită ca "al meu" să se transforme în "al nostru" şi "al nostru" să devină rugăciune.
Tată, ajută-ne să luăm în serios viaţa fratelui, să ne însuşim istoria sa, ajută-ne, Tată, să nu ne judecăm fratele din cauza acţiunilor şi limitelor sale, ci să-l acceptăm, înainte de toate, ca fiu al Tău!
Ajută-ne să învingem ispita de a ne simţi fii mai mari care, pentru că se află într-o poziţie privilegiată, uită că celălalt este un dar.
Ţie, care eşti în ceruri, în cerurile care-i cuprind pe toţi, de unde faci să răsară soarele şi peste cei buni, şi peste cei răi, şi peste cei drepţi, şi peste cei nedrepţi, Îţi cerem acea armonie pe care nu am fost în stare să o păstrăm pe pământ.
O cerem prin mijlocirea atâtor fraţi şi surori în credinţă care, împreună, locuiesc în cerul Tău după ce au crezut, au iubit şi au suferit mult, chiar şi în zilele noastre, doar pentru că sunt creştini.
Asemenea lor, vrem şi noi să sfinţim numele Tău, punându-l în centrul tuturor intereselor noastre.
Doamne, numele Tău, nu al nostru, să ne mişte şi să ne trezească să practicăm caritatea!
De atâtea ori, în rugăciune, ne rezumăm să pretindem daruri şi să Îţi înşirăm cereri, uitând că lucrul cel mai important este să lăudăm numele Tău, să adorăm persoana Ta pentru ca, mai apoi, să recunoaştem reflecţia Ta vie în persoana fratelui pe care ni l-ai pus alături!
În mijlocul atâtor lucruri trecătoare pentru care ne trudim ajută-ne, Tată, să căutăm ceea ce rămâne: prezenţa Ta şi a fratelui nostru!
Suntem în aşteptarea venirii Împărăţiei Tale, o cerem şi o dorim pentru că observăm că mersul lumii nu o încuviinţează.
Dinamica lumii e dictată de logica banului, a intereselor, a puterii, cufundaţi în consumerism din ce în ce mai dezlănţuit, care ne farmecă prin strălucirea sa scânteietoare, dar evanescentă.
Ajută-ne, Tată, să credem în ceea ce ne rugăm, să renunţăm la garanţiile comode ale puterii, la ispitirile înşelătoare ale lumescului, la aroganţa goală a impresiei de autosuficienţă, la ipocrizia preocupării pentru aparenţă!
Astfel, nu vom pierde din vedere împărăţia la care Tu ne chemi.
Să se facă voia Ta, nu a noastră!
Voinţa lui Dumnezeu este mântuirea tuturor.
Tată, avem nevoie să le lărgim orizonturile, pentru a nu îngrădi în limitele noastre voinţa Ta milostivă de mântuire, care vrea să îi îmbrăţişeze pe toţi. Tată, ajută-ne, trimiţându-L la noi, ca la Rusalii, pe Duhul Sfânt, dătător de curaj şi bucurie!
Ca El să ne impulsioneze să anunţăm vestea cea bună a Evangheliei, dincolo de hotarele în care trăim, dincolo de limbi, culturi şi naţiuni.
În fiecare zi avem nevoie de El, pâinea noastră cea de toate zilele.
El este pâinea vieţii, care ne face să ne simţim fii iubiţi, care ne potoleşte foamea când ne simţim singuri şi orfani.
El este pâinea slujirii.
În timp ce se frânge pe sine pentru a deveni slujitorul nostru, ne cere să ne slujim unul pe altul.
Tată, atunci când ne dai pâinea cea de toate zilele, alimentează în noi nostalgia după fratele nostru, nevoia de a-l sluji.
Rugându-ne pentru pâinea de fiecare zi Îţi cerem şi pâinea memoriei, harul de a întări rădăcinile comune ale identităţii noastre creştine, rădăcini indispensabile într-un timp în care umanitatea, mai ales tinerele generaţii, în mijlocul atâtor situaţii lichide, riscă să se simtă dezrădăcinată, incapabilă să dea sens existenţei.
Pâinea pe care Ţi-o cerem, prin lunga sa istorie, de la însămânţare la spic, de la cules până la pe masă, să inspire în noi dorinţa de a fi răbdători, cultivatori de comuniune, care nu ostenesc în a face să încolţească seminţele unităţii, în a face să dospească binele, în a lucra mereu alături de fraţii lor.
Fără suspiciuni, fără a sta la distanţă, fără exagerări şi fără conformism, în convivialitatea diferenţelor reconciliate!
Pâinea pe care o cerem astăzi este şi pâinea de care atâţia oameni sunt lipsiţi zi de zi, în timp ce alţii puţini au din prisos.
"Tatăl nostru" nu este o rugăciune care relaxează, ci este strigătul faţă de foametea de iubire a timpului nostru, în faţa individualismului şi a diferenţei, care profanează numele tău Tată.
Ajută-ne să ne fie foame de a ne dărui!
Ori de câte ori ne rugăm aminteşte-ne că pentru a trăi nu e nevoie să ne conservăm, ci să ne frângem, să împărţim, nu să adunăm, să îi săturăm pe alţii în loc să ne umplem pe noi înşine, deoarece bunăstarea este adevărată numai în măsura în care aparţine tuturor.
Ori de câte ori ne rugăm cerem să ne fie iertate greşelile noastre.
E nevoie de curaj să ne angajăm, totodată să iertăm şi noi greşiţilor noştri. Prin urmare, trebuie să găsim puterea de a ierta din inimă pe fratele nostru, aşa cum tu, Tată, ierţi păcatele noastre.
Să lăsăm trecutul în urmă şi să îmbrăţişăm împreună prezentul!
Ajută-ne, Tată, să nu cedăm în faţa fricii, să nu vedem în deschiderea faţă de celălalt un pericol, să avem puterea de a ne ierta şi de a merge înainte, curajul de a nu ne mulţumi cu o viaţă liniştită şi de a căuta mereu cu trasparenţă şi sinceritate chipul fratelui!
Iar când răul pândind la uşa inimii ne va împinge să ne închidem în noi înşine, când ispita de a ne izola ne va copleşi ascuzând substanţa păcatului care constă în depărtarea de Tine şi de aproapele nostru, Tată, continuă să ne susţii, să ne ajuţi!
Încurajează-ne să descoperim în fratele de lângă noi un sprijin pe care Tu ni l-ai pus alături pentru a merge spre Tine şi să avem împreună curajul de a spune "Tatăl nostru, Amin!"

ce dacă vine primăvara, atâta iarnă e în noi

>>>>>> aprilie 03, 2025

Cumpărați cărți. O să fie într-o zi mai prețioase decât orice nefeteu. Și nu de-ălea cu poze. Nu. Cărți, ceasloave, tratate, cărămizi.

>>>>>> aprilie 03, 2025

Detox
***
Am luat o bună pauză de la scris. Pur și simplu nu-mi vine (momentan) să o fac. Spiritele s-au încins prea mult în ultimele luni, în mediul digital. Oamenii (și boții?) sunt nesuferiți și toxici. Ca să nu zic că majoritate comentariilor - fie și unele bine intenționate - sunt rareori inteligente. Uneori sunt de-a dreptul cretine.

Iar eu, în timpul meu liber, n-am timp de cretini.

Astfel că m-am concentrat pe niște proiecte foarte faine pe care le desfășor în perioada asta, unele care-mi întind abilitățile profesionale într-o direcție nouă.

Înțeleg că unii oameni au această plăcere, să citească. Și înțeleg și ei că eu am această plăcere, să scriu.

Pentru scris îmi trebuie schwung. Îmi trebuie temă. Și-mi trebuie chef.

Când am chef, scriu. Când n-am chef, nu.

Anul viitor se împlinesc 30 de ani de când am publicat primul text, sub o formă sau alta, într-un ziar de circulație națională. Aveam doar 16 ani.

Era o jucărie. Nici nu mai știu câtă maculatură am produs de atunci. Vorbă lungă, sărăcie omului - vor spune unii.

Dar nu e (chiar) așa. De fiecare dată când am început o frază, eram primul ei destinatar. Trebuia, în primul rând, să aibă sens pentru mine. Și abia apoi pentru ceilalți.

Ceilalți erau, totuși, importanți. Am scris și scriu despre lucruri în care cred, ce cred, cum cred, și în felul în care cred de cuviință.

Rețelele sociale pot fi absolut infecte. Găsesc că e oportun, dacă nu cumva obligatoriu, să luăm toți o pauză de la ele uneori.

Lumea nouă s-a mutat. Pe Insta. Pe Tik Tok. Recunosc migrația asta. Acum peste 20 de ani era lumea forumurilor. Pentru mine era Medscape (care azi e cu totul altceva). Era Docsboard (care a murit în tăcere, între timp). Discutam, practicam o formă de etichetă.

Să fie cineva troll, sau să practice cineva, trolling, era profund dezaprobat. Acum e la ordinea zilei, ba chiar au ajuns să facă oamenii seriale despre cum se omoară copiii între ei pentru un emoji.

Softul telefonului meu a avut, de dimineață, un update de sistem. Marea noutate? Noi emoticoane pe lângă niște ”bug-uri rezolvate”.

Ne-am tâmpit de tot.

Singura mea ”mare” motivație de-a nu închide complet prăvălia e deja o formă de rezistență la baionetă.

Noi, ăștia care mai scriem și mai și citim pe deasupra, suntem o specie pe cale de dispariție.

Restul planetei se adâncește într-o blândă imbecilitate vizuală în care orizontul de atenție e de 30 de secunde. Morala și înțelepciunea sunt date de deepfakes și mai nou Ghibli chestii, iar fizicienii studiază intersecția cuantică dintre oi (sic!) de 1 Aprilie.

Cumpărați cărți. O să fie într-o zi mai prețioase decât orice nefeteu. Și nu de-ălea cu poze. Nu. Cărți, ceasloave, tratate, cărămizi.

Cărămizi. Cărămizi. Cărămizi.

Ce sunt NFT-urile: tot ce trebuie să ştiţi despre non-fungible token sau cum mă pune domnu' doctor să învăț! 😅