«”După ce s-a înserat” (Marcu 4,35).
Cu aceste cuvinte începe Evanghelia pe care am ascultat-o.
De săptămâni pare că s-a lăsat seara.
Un întuneric dens s-a adunat asupra Piețelor noastre, a străzilor și a orașelor; a pus stăpânire pe viețile noastre umplând totul cu o tăcere asurzitoare și cu un gol dezolant, care paralizează orice lucru la trecerea lui: se simte în aer, se percepe în gesturi, îl spun privirile.
Ne-am regăsit înfricoșați și rătăciți.
Asemenea discipolilor din Evanghelie, am fost luați prin surprindere de o furtună neașteptată și înfuriată.
Ne-am dat seama că ne găsim în aceeași barcă, cu toții fragili și dezorientați, dar în același timp importanți și necesari, cu toții chemați să vâslim împreună, cu toții nevoiași de a ne susține unii pe alții.
Pe această barcă ne aflăm cu toții.
Ca acei discipoli care vorbesc cu un singur glas și în angoasă spun ”Pierim” (v. 38), la fel și noi ne-am dat seama că nu putem să mergem înainte fiecare pe cont propriu, ci numai împreună.
E ușor să ne regăsim în această relatare. Greu este să înțelegem atitudinea lui Isus. În timp ce discipolii sunt, firește, alarmați și disperați, El stă în partea dinapoi a bărcii, partea care se cunfundă cea dintâi. Și ce face? În ciuda agitației, El doarme senin, încrezător în Tatăl: este singura dată în Evanghelie în care îl vedem pe Isus că doarme. Când, apoi, este trezit, după ce a potolit vântul și apele, se adresează discipolilor pe un ton de dojană: ”De ce sunteți fricoși? Încă nu aveți credință?” (v. 40).
Să încercăm a înțelege. În ce constă lipsa de credință a discipolilor, care se opune încrederii lui Isus? Ei nu au încetat să creadă în El, de fapt, îl invocă. Dar să vedem cum îl invocă: ”Doamne, nu-ți pasă că pierim?” (v. 38). Nu-ți pasă: își închipuie că Isus se dezinteresează de ei, că nu are grijă de ei. Printre noi, în familiile noastre, unul din lucrurile care doare cel mai tare este atunci când auzim spunând: ”Nu-ți pasă de mine?”. Este o frază care rănește și declanșează furtuni în inimă. Și Isus trebuie să fi fost mișcat. Pentru că nimănui nu-i pasă mai mult de noi decât Lui. Într-adevăr, odată ce a fost invocat, El îl salvează pe discipolii săi neîncrezători.
Furtuna demască vulnerabilitatea noastră și lasă descoperite acele certutidini false și superflue pe care ne-am construit agenda noastră, planurile, obișnuințele și prioritățile noastre. Ne arată cum am lăsat în amorțire și abandon ceea ce alimentează, suține și dă tărie vieții și comunității noastre. Furtuna scoate la vedere toate propunerile de ”a ambala” și de a uita ceea ce a hrănit sufletul popoarelor noastre; toate acele tentative de a anestezia, prin obișnuințe aparent ”salvatoare”, incapabile de a face apel la rădăcinile noastre și de a evoca memoria bătrânilor noștri, privându-ne astfel de imunitatea necesară prin care să înfruntăm adversitățile.
Odată cu furtuna, a căzut machiajul acelor stereotipuri prin care mascam înainte ego-ul nostru, mereu atenți la propria imagine; și a rămas descoperită, încă o dată, acea (binecuvântată) apartenență comună de la care nu putem să ne substragem: apartenența ca frați.
”De ce sunteți fricoși? Încă nu aveți credință?” Doamne, în această seară, cuvântul tău pe toți ne afectează și ne privește. În această lume, pe care Tu o iubești mai mult decât noi, am mers înainte cu cea mai mare viteză, simțindu-ne tari și în stare de orice. Lacomi după câștig, ne-am lăsat absorbiți de lucruri și distrați de grabă. Nu ne-am oprit în fața rechemărilor tale, nu ne-am deșteptat în fața războaielor și a injustițiilor planetare, nu am ascultat strigătul celor săraci și al planetei noastre, grav bolnavă. Am mers mai departe nepăsători, crezând că rămânem sănătoși într-o lume bolnavă. Acum, în timp ce suntem în mijlocul mării agitate, te implorăm: ”Trezește-te, Doamne!”
”De ce sunteți fricoși? Încă nu aveți credință?”. Doamne, ne adresezi un apel, un apel la credință. Care nu înseamnă atât a crede că Tu exiști, ci a veni la Tine și a avea încredere în Tine. În acest Post, răsună chemarea ta urgentă: ”Convertiți-vă”, ”Întoarceți-vă la mine din toată inima” (Ioel 2,12). Ne chemi să captăm acest timp de încercare ca pe un timp de alegere. Nu este timpul judecății tale, ci al judecății noastre: timpul de a alege ceea ce contează și ceea ce trece, de a separa ceea ce este necesar de ceea ce necesar nu este. Este timpul de a reseta ruta vieții către Tine, Doamne, și către ceilalți. Și putem privi la numeroșii însoțitori de călătorie exemplari care, în teamă, au reacționat dăruindu-și viața. Este forța lucrătoare a Spiritului revărsată și plăsmuită în dăruiri curajoase și generoase. Este viața Spiritului capabil să răscumpere, să valorizeze și să arate că viețile noastre sunt țesute și susținute de persoane obișnuite, de obicei uitate, care nu apar în titlurile ziarelor și revistelor, nici în marile parade ale ultimului show ci, fără îndoială, scriu astăzi evenimentele decisive ale istoriei noastre: medici, asistenți și asistente medicali, personalul de la supermarket, personalul de curățenie, îngrijitoare domestice, transportatori, forțe de ordine, voluntari, preoți, călugări și călugărițe și mulți, dar mulți alții care au înțeles că nimeni nu se salvează de unul singur. În fața suferinței, unde se măsoară adevăratul progres al popoarelor noastre, descoperim și experimentăm rugăciunea sacerdotală a lui Isus ”ca toți să fie una” (Ioan 17,21). Cât de multă lume practică în fiecare zi răbdarea și inspiră speranță, având grijă să nu semene panică, ci coresponsabilitate! Câți tați, câte mame, bunici, învățători arată copiilor noștri, prin gesturi mărunte și zilnice, cum să înfrunte și să treacă prin criză readaptând obișnuințele, ridicând privirile și stimulând rugăciunea! Câte persoane se roagă, oferă și mijlocesc pentru binele tuturor! Rugăciunea și slujirea tăcută, acestea sunt armele noastre învingătoare!
”De ce sunteți fricoși? Încă nu aveți credință?” Începutul credinței este a ne ști nevoiași de mântuire. Nu suntem autosuficienți, singuri ne cufundăm: avem nevoie de Domnul ca vechii navigatori de stele. Să-L invităm pe Isus în bărcile vieților noastre. Să-i înmânăm fricile noastre, pentru ca El să le învingă. Asemenea discipolilor, vom experimenta că, avându-L pe El la bord, nu se naufragiază. Pentru că aceasta este puterea lui Dumnezeu: să îndrepte spre bine tot ceea ce ni se întâmplă, chiar și cele urâte. El aduce seninul în furtunile noastre, pentru că împreună cu Dumnezeu viața nu moare niciodată.
Domnul ne interpelează și, în mijlocul furtunii noastre, ne invită să redeșteptăm și să activăm solidaritatea și speranța capabile să dea trăinicie, susținere și semnificație acestor ceasuri în care totul pare să naufragieze. Domnul se trezește ca să trezească și să revigoreze credința noastră pascală. Avem o ancoră: în crucea sa am fost salvați. Avem o cârmă: în crucea sa am fost răscumpărați. Avem o speranță: în crucea sa am fost vindecați și îmbrățișați pentru ca nimic și nimeni să nu ne separe de iubirea sa răscumpărătoare. În mijlocul izolării, în care ne simțim rău pentru lipsa afecțiunii și a întâlnirilor, experimentând lipsa atâtor lucruri, să ascultăm încă o dată vestea care ne salvează: a înviat și trăiește alături de noi. Domnul ne interpelează de pe crucea sa ca să regăsim calea care ne așteaptă, să ne uităm la cei care ne cheamă, să întărim, să recunoaștem și să stimulăm harul care locuiește în noi. Să nu stingem fitilul fumegând (cf. Isaia 42,3), care nu se îmbolnăvește niciodată, și să lăsăm să se reaprindă speranța.
A îmbrățișa crucea sa înseamnă a găsi curajul de a îmbrățișa toate împotrivirile timpului prezent, abandonând pentru moment goana noastră de omnipotență și dominare pentru a da spațiu fanteziei pe care numai Duhul Sfânt este capabil să o trezească. Înseamnă a găsi curajul de a deschide spații în care toți pot să se simtă chemați și de a înlesni noi forme de ospitalitate, fraternitate și solidaritate. În crucea sa am fost salvați ca să primim speranța și să-i permitem speranței să întărească și să suțină toate măsurile și căile posibile care ne pot ajuta să avem grijă unii de alții și să avem grijă. A-L îmbrățișa pe Domnul pentru a îmbrățișa speanța: iată puterea credinței, care eliberează de teamă și dă speranță.
”De ce sunteți fricoși? Încă nu aveți credință?” Dragi frați și surori, din acest loc, care vorbește de credința stâncoasă a lui Petru, aș vrea în această seară să vă încredințez pe toți Domnului, prin mijlocirea Fecioarei Maria, tămăduitoarea poporului său, steaua mării în furtună. Din mijlocul acestor coloane care îmbrățișează Roma și Lumea să coboare asupra voastră, ca o îmbrățișare consolatoare, binecuvântarea lui Dumnezeu! Doamne, binecuvântează Lumea, dăruiește sănătate trupurilor și consolare inimilor! Ne ceri să nu fim fricoși, dar credința noastră este slabă și ne este teamă. Dar Tu, Doamne, nu ne lăsa la voia furtunii! Spune încă o dată: ”Voi nu vă temeți!” (Matei 28,5). Iar noi, împreună cu Petru, ”lăsăm în grija Ta toată neliniștea noastră, căci Tu te îngrijești de noi” (cf. 1 Petru 5,7)».
https://www.vaticannews.va/ro/papa/news/2020-03/papa-francisc-urbi-et-orbi-rugaciune-coronavirus-binecuvantare.html
