puterea asta trebuie s-o ai tu

Cum mi-am depășit frica de mers la doctor

Care a fost momentul în care mi-am dat seama că TREBUIE să trec peste această temere și ce m-a ajutat în acest proces.

Sănătoși să fim!

Am auzit des vorbele astea. Le-am folosit și eu; m-am încurajat atunci când mi-a fost greu, gândindu-mă că pot să rezolv orice atâta timp cât eu și ai mei suntem sănătoși.
Dar dacă… ?

Mi-a fost mereu teamă de boală și de spital – chiar dacă la spital mergi preventiv sau ca să te însănătoșești.
E drept că eu am și niște experiențe care nu mă ajută prea mult. Am pierdut-o pe mama din cauza cancerului și – de parcă durerea asta n-ar fi fost de ajuns – s-au adăugat și alte traume. Cine a stat pe holurile spitalelor oncologice știe despre ce vorbesc.

as time goes by

Propoziția asta ”n-am timp” e ca perfecționismul trecut la calități în CV. Adică, o păcăleală.

Faci un pact diavolesc cu acest Namtimp, încât aproape întreții simbioza asta bolnăvicioasă. Eu am momente când plec de la Sibiu fără să fac razia prin dulapuri, pe care mi-o propun de fiecare dată în prima zi de vacanță la părinții mei. Și mă bucur aproape că n-am făcut-o, cu gândul că voi avea cu ce să încep data viitoare când venim.

Parcă mă simt mai bine să știu că rămâne ceva de făcut.

E deja după-masă când scriu acest articol. Soțul m-a întrebat ce-am făcut azi. Nimic, i-am răspuns. Și e ora 3!

L-am văzut cum se oprește din mâncat și își îndreaptă furculița spre farfurie, după care o flutură în aer cam jumătate de cerc.

-Și asta?

Ah, da. Un piure de cartofi și niște pulpe de pui am făcut, deci nici măcar un prânz întreg.

Și n-am avut timp să stau. De dimineață, de când am deschis ochii și m-am ridicat din pat, nu am stat. În afara celor 12 secunde pe care le-am petrecut, în medie, pe toaletă pe ziua de azi. N-am scris nicio vorbuliță, am stins câteva focuri online și am răspuns la un mail urgent pe care nu l-am văzut ieri.

ȘI E ORA TREI.

Dacă s-ar fi stricat frigiderul, aș fi găsit timp să chem pe cineva să-l repar. Sau dacă m-ar fi inundat vecinul, aș fi găsit timp pentru un instalator. Înțelegeți în ce direcție merg. Dacă mi-aș fi rupt un picior, aș fi mers la spital.

Doar că de ce să fie nevoie să pățesc ceva groaznic ca să-mi fac timp? Sunt bătută-n cap?

De ce îmi iese din gură ”namtimp” cu un soi de mândrie chiar?

Cum se face că aproape am nevoie să fiu atât de ocupată?

Dacă și tu suferi de boala Namtimp, știi ce vreau să zic.

un Crăciun ratat? nu, doar amânat

Cred că aveam vreo 10-13 ani si întotdeauna de Crăciun erau mulți oameni la noi la masă. Eu n-aveam decât grija bucuriei de Crăciun, da mama se spetea în bucătărie: mama frământa năpraznic și tochitura de chiftele cu ou si un fel de tartă care-i ieșea ca un coșulet de picnic si apoi punea pastă de brănză.

Făcea sarmale

Fierbea 3 zile la toba aia, piftine sau răcituri, cum o numeam noi. Dezosa tot, tranșa puiul, făcea salata de boeuf si vinetele, neapărat împănate cu măsline si ardei rosu.

cuvinte pe care nu le găsesc

Când mi-e greu, mi-e dor de mama…

Inima mamei e cel mai curat loc din lume, e locul unde găsim divinitatea, speranța și lumina, iar cel mai sigur, cel mai frumos, cel mai încăpător și luminos loc din lume e sufletul unei mame.

Inima ei e plină de iubire și dor.

În părul ei a mai înălbit un fir, pe fața ei a mai răsărit un rid, iar pe obrazul ei s-a mai născut o lacrimă.

Dar sufletul ei a rămas la fel, la fel de pur și de neînlocuit.

Mamele sunt veșnic tinere în ochii copiilor lor.

 

Toate mamele, de altfel, sunt frumoase, sunt perfecte, sunt minunate, pentru că ele au devenit îngeri pentru copiii lor.

Iubire mai mare ca a unei mame pentru puiul ei nu există în lume nicăieri. Nimeni nu te va iubi așa cum o face ea.

În adâncul inimii ei, vei găsi mereu pace, soare, iubire și iertare.

Pentru că ea te iubește exact așa cum ești, nu-ți va cere vreodată să te schimbi, nu te va părăsi, nu-ți va rupe inima, ba dimpotrivă, îți va îngriji rănile atunci când nimeni altcineva n-o va face.

Apoi te va trimite iar în lume, ca să-ți cauți vocația, fericirea și rostul vieții.

 

Când mi-e bine, mi-e dor de mama.

Ea e unica care se va bucura din suflet pentru mine, fără invidie și fără fățărnicie.

Ea e unica cu care vreau să-mi împărtășesc fericirea.

 

Când mi-e greu, mi-e dor de mama.

Și atunci încep s-o caut orbește în mine, înăuntrul meu, în suflet.

Și o găsesc acolo, blândă, tânără, frumoasă.

Îi văd ochii: ce împrăștie lumină peste simțirile mele; îi simt mâna caldă, care îmi dă putere.

Și greul îmi trece, dar dorul niciodată, pentru că mi-e dor de mama, chiar și atunci când sunt lângă ea.

 

Închid ochii și o văd, pentru că undeva în adâncurile mele, mama a sădit o grădină și când mi-e greu, mă duc în ea, ca să-mi potolesc simțirile.

Și îi simt parfumul, îi aud vocea, îi văd privirea, pentru că mama e o icoană sfântă, cel mai scump om de pe pământ.

 

Dacă m-aș întâlni vreodată cu Dumnezeu, cred că primul lucru care l-aș face ar fi să-i mulțumesc că mi-a dat, pe pământ, o mamă ca ea.

Ce poate fi mai frumos decât să te uiți în ochii mamei tale și să înțelegi că acolo, din perfectul irisului ei și până la marginea unei gene, se naște veșnicia?

Primul meu strigăt te-a făcut fericită, pentru restul, te rog să mă ierți, scumpă mamă…

pentru că Ioana, pentru că frumos, pentru că există

31.03.2020_Scrisoare din Bucovina

Vă scriu din Suceava. Știți de Suceava, nu? Bucovina, aici e Bucovina. De aici vă scriu eu, din Bucovina. Un colț de rai. În vremuri mai bune, în această perioadă a anului, oameni din toată țara se grăbeau să prindă ultimele locuri de cazare, pentru a petrece aici sărbătorile pascale. În inima codrilor, în preajma mănăstirilor, în mijlocul unor oameni inimoși și, întotdeauna, bucuroși de oaspeți. Astăzi, nimeni nu mai vrea să vină în Bucovina, între bucovineni, între suceveni. Ba unii vor să nu ne mai lase nici pe noi să ieșim din granițele județului. Nu-i condamn, numai să nu ne pună laolaltă pe noi, cei care putem merge încă pe picioarele noastre, cu bolnavii cronici sau cu cei ce au nevoie urgentă de diverse intervenții chirurgicale. Noi, cei care încă mai stăm pe picioare, ne-om descurca cumva, dar fie-vă milă de ceilalți. Sunt oameni, mulți mai în etate și au dreptul la viață. Până ieri, le căutați ospeția, le mulțumeați pentru bucatele pe care le înșirau pe masă, pentru tradițiile pe care le duc mai departe cu încăpățânare. Iar astăzi, nu-i mai cunoașteți, nu vreți nici măcar să vă calce pragul județului. Lor nu le-a rămas decât ruga la Dumnezeu, în fața bisericilor închise, într-o liniște de mormânt.

Liniște. Pentru că în Bucovina e liniște. Doar câțiva zevzeci, întorși recent din țări străine, umblă pe la centrele comerciale, în căutare de materiale de construcții. În rest, oamenii stau în casă. Înfricoșați. Înfricoșați și tăcuți. Bătrânii, inclusiv cei peste 65 de ani, de abia intrați în această categorie, își petrec o bună parte din zi privind pe fereastră. Privind spre drumul pe care, până nu demult, se întorceau acasă copiii și nepoții.

La alte ferestre, tot în Bucovina, ori mai departe de ea, stau și privesc, din când în când, copiii. Îngrijorați pentru părinții lor. „Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor / Dacă nu au murit trişti în casele lor...”. Pun mâna pe telefon și se sună. „Noi suntem bine. Voi să aveți grijă de voi și de copii. Va fi bine, dragii mamei, va fi bine!” Mama! Întotdeauna a știut ce să spună.

La lăsarea serii, bucovinenii se roagă din nou. Pentru ei, pentru cei dragi, pentru toți cei care trăiesc în țara asta. Inclusiv pentru cei care astăzi nu îi mai vor. Atât le-a mai rămas lor, celor bătrâni, și poate bolnavi, să se roage. Credeți că e puțin? Deloc. Au credința în Dumnezeu, iar asta înseamnă totul.

Așa e acum la noi, în Bucovina. Azi am ieșit în oraș, nu am mai ieșit din casă de două zile. Am fost să iau pâine. În jur, la metri buni distanță, văd din când în când câte un om. Cu mănuși și mască. Eu nu am mască, am doar mănuși, așa că mulți mă privesc ciudat. De două săptămâni caut să cumpăr măști de protecție și nu găsesc. Trei zile la rând am fost la o farmacie din apropierea locuinței, unde mi s-a spus că la orele amiezii vor primi măști de protecție. Făcute undeva la Fălticeni. Le-am ratat de fiecare dată. În a treia zi, farmacistei i s-a făcut milă de mine și mi-a zis că mă trece pe lista de așteptare. M-am înscris cu 10 bucăți. De ce 10? Nu știu. A fost primul număr care mi-a venit în minte, deși farmacista mi-a explicat că sunt măști care se pot spăla și se pot folosi vreme îndelungată. Mi-a spus că le vor primi la sfârșitul săptămânii. Mă vor suna. Acum aștept, stau și aștept să sune telefonul de la farmacie. Între timp, un bun prieten mă întreabă, pe WhatsApp, dacă nu am „un pont” de unde să cumpere niște măști. Soția lui este asistentă medicală și de 4 zile folosește aceeași mască de protecție, pe care o spală când ajunge acasă și o dezinfectează cu clor. Acum realizez de ce m-am înscris pe lista de la farmacie cu 10 măști. Îi spun să aibă răbdare până la sfârșitul săptămânii, că rezolvăm problema. Îi voi da 5 măști. Noi suntem doar trei membri în familie, așa că ne mai rămân două. Le țin, poate mai apare cineva care are mare nevoie de ele. Așa procedăm noi, în Bucovina. De aici, de unde vă scriu aceste rânduri. Aici, unde am ajuns să facem liste de așteptare la farmacie pentru măști de protecție. Dar ne vom descurca, vom trece noi și peste asta. Cu ajutorul lui Dumnezeu, cu ajutorul rugilor înălțate spre cer de bătrânii noștri.

https://www.monitorulsv.ro/Editorial/2020-03-27/Scrisoare-din-Bucovina