În februarie 2022, armata dictatorului Vladimir Putin făcea ultimele pregătiri pentru invadarea Ucrainei, un război injust, sângeros, producția unei ideologii delirante, un altoi între suveranism, țarism, post-comunism, oligarhism, cleptocrație și plutocrație.
Rusia ieșea, ca și restul planetei, dintr-o pandemie care a făcut ravagii pe planetă.
În mod particular pentru această țară, mortalitatea cercetătorilor care făceau eforturi supraomenești pentru găsirea unui vaccin a fost mai mare decât în populația generală.
Mulți au decedat, misterios, prin cădere accidentală de la etaj.
Ce a urmat e deja istorie. Zelenski a făcut celebrul discurs din Kiev, înconjurat de șeful armatei, al guvernului, al afacerilor externe și consilierul pe securitate, în care îl anunța pe Putin că n-a fugit, că e încă la putere, și i-a transmis lui Biden că are nevoie de arme, nu de taxi.
Să spui, astăzi, că o capitulare rapidă, fără luptă, a Kievului ar fi scutit Ucraina de ororile care au urmat e mârșav, o concluzie care pune sub deriziu pierderile de vieți omenești, milioanele de oameni fugiți în bejenie, masacrele și teroarea dezlănțuită de forțele invadatoare.
Pentru că, deodată, spui c-a fost degeaba.
Și n-a fost, nu va fi niciodată degeaba.
Putin a aflat că, spre deosebire de Cecenia, de Georgia, în Ucraina are un adversar pe măsură.
De asemenea, bruma de încredere pe care o mai avea în lume s-a spulberat.
Și dacă mâine se instalează pacea, faraonul de la Moscova rămâne o figură încremenită în timp, un despot rece pe un tron de gheață. Se alătură celorlalte figuri urâte ale narațiunii omenirii, iar la moartea lui nimeni nu-l va plânge.
România, țară vecină Ucrainei, și care n-a avut o istorie deloc ușoară cu administrația de la Kiev, a făcut lucrul normal.
A arătat omenie, compasiune, loialitate față de valori fundamentale ale modernității.
Am denunțat războiul.
Am deschis granițele.
Am ajutat refugiații.
Am ajutat.
Am ajutat, și ajutăm, cât de mult și de bine am putut.
Chiar cu sacrificarea unor interese de stat.
Chiar cu sacrificarea propriei noastre economii.
Chiar cu riscul murmurului oamenilor de rând, care-ar fi așteptat poate ca România să fie mai egoistă cu românii, decât generoasă cu ucrainenii.
Cum să le explici oamenilor că, deși sperăm ca niciodată să nu trecem și noi prin așa ceva, facem tot ce am făcut pentru că așa e matur, și așa e firesc, să reacționezi când vecinul e tâlhărit, e abuzat, e cotropit.
La trei ani de atunci, că unii politicieni români tratează Ucraina cu dispreț arată cât de jos pot să coboare unii oameni, călcând la propriu pe cadavre pentru o formă de faimă.
Rusia nu s-a oprit doar la agresiunea militară.
A aruncat, pe întreaga Europă, pe măsură ce suferea sancțiuni, arma terorii informaționale.
Miliarde de dolari au curs nu doar spre înarmare, dar și spre subversiune.
România era și înainte, dar a devenit cu atât mai mult, țintă.
Retorica abjectă a presei de la Kremlin a însemnat amenințarea României cu apocalipsa nucleară, atacarea repetată a țării noastre care a intrat pe lista ”regimurilor neprietenoase” cu Putin, dar și, treptat, favorizarea unor figuri publice nou apărute care-au fost sprijinite nemijlocit încât să dobândească putere la București.
Și asta s-a văzut.
De nicăieri, și adunând la grămadă voturi fără să fi făcut mai nimic, ”partidele suveraniste” prin Europa au început brusc să prospere.
Deci și la noi.
Niciunul dintre liderii, de astăzi, ai partidelor parlamentare cu ideologie naționalist-fascistoidă nu trece ”testul Putin”.
Testul Putin e simplu: este sau nu Vladimir Putin un dictator homicidar, care a atacat mișelește o țară vecină, și care se face responsabil de crime împotriva umanității? Da, sau nu?
Îi vezi cum se bâlbâie, cum transpiră, cum li se strepezesc dinții suveraniști.
Pentru că știu că, la comandă, li se trage lesa.
S-ar putea, nu foarte departe de azi, ca România să cadă în plasa întunecată a istoriei din nou.
Și să ne trezim la un nou moment 1946, sub ciubota rusească.
Ai putea să argumentezi că dacă am fi fost ticăloși, dacă am fi fost deci neutri, dacă ne-am fi închis granița pentru Ucraina și dacă n-am fi făcut nimic, poate Putin ne-ar fi lăsat în pace cu ale noastre.
Doar că nu ne-ar fi lăsat.
Nu poți să iei România în spinare și s-o pui într-alt loc pe hartă.
Suntem aici, și rămânem aici.
După ce România a cunoscut ”blagoslovenia” tancurilor sovietice, și cât încă suntem aici să le aducem aminte oamenilor ce-am trăit sub ocupație, ce-am trăit sub dictatură, ce-am trăit câtă vreme eram sub ”partidul comunist român” și în spatele Cortinei de Fier,
Răspunsul României nu poate fi decât unul singur:
Niciodată.
Niciodată din nou.
De asta am ajutat Ucraina.
Și de asta dacă s-ar întoarce roata istoriei am face-o din nou, și din nou.
Asta înseamnă, de fapt, conceptul de ”suveranism” luat în batjocură de toți păcălicii momentului care defilează cu steagul națiunii noastre, și care și-ar picta și limba tricolor dacă ar putea.
Această bătaie de joc trebuie să se termine.
Nu poți fi ”suveranist” și să accepți că, lângă tine, alt stat suveran poate fi pulverizat la cheremul unui dement. Asta te face curvă, nu patriot.
E o aniversare tristă.
Dar și plină de îndârjire.
Am câștigat prieteni, în acești trei ani.
Am câștigat respect.
Omenirea a văzut în România o țară matură, care a învățat din 30 de ani de libertate.
Măcar că - de ceva vreme - pare că ne-am smintit.
E doar efectul Putin la București.
Și nu e de colo.
Urmează negocieri grele. Și o pace incomodă.
Bucureștiul n-are un cuvânt de zis cât privește pretențiile teritoriale ale lui Putin.
Dar ne uităm cu tristețe la posibilitatea că prețul păcii s-ar putea să fie ”rusificarea” unor provincii din Ucraina, într-o schimbare a hărților care nu s-a mai întâmplat în Europa de la războiul din fosta Yugoslavie.
Cât privește granițele noastre, mesajul e foarte clar: niciun centimetru în plus, dar niciun centimetru în minus.
Pe aici nu se trece.
