Propoziția asta ”n-am timp” e ca perfecționismul trecut la calități în CV. Adică, o păcăleală.
Faci un pact diavolesc cu acest Namtimp, încât aproape întreții simbioza asta bolnăvicioasă. Eu am momente când plec de la Sibiu fără să fac razia prin dulapuri, pe care mi-o propun de fiecare dată în prima zi de vacanță la părinții mei. Și mă bucur aproape că n-am făcut-o, cu gândul că voi avea cu ce să încep data viitoare când venim.
Parcă mă simt mai bine să știu că rămâne ceva de făcut.
E deja după-masă când scriu acest articol. Soțul m-a întrebat ce-am făcut azi. Nimic, i-am răspuns. Și e ora 3!
L-am văzut cum se oprește din mâncat și își îndreaptă furculița spre farfurie, după care o flutură în aer cam jumătate de cerc.
-Și asta?
Ah, da. Un piure de cartofi și niște pulpe de pui am făcut, deci nici măcar un prânz întreg.
Și n-am avut timp să stau. De dimineață, de când am deschis ochii și m-am ridicat din pat, nu am stat. În afara celor 12 secunde pe care le-am petrecut, în medie, pe toaletă pe ziua de azi. N-am scris nicio vorbuliță, am stins câteva focuri online și am răspuns la un mail urgent pe care nu l-am văzut ieri.
ȘI E ORA TREI.
Dacă s-ar fi stricat frigiderul, aș fi găsit timp să chem pe cineva să-l repar. Sau dacă m-ar fi inundat vecinul, aș fi găsit timp pentru un instalator. Înțelegeți în ce direcție merg. Dacă mi-aș fi rupt un picior, aș fi mers la spital.
Doar că de ce să fie nevoie să pățesc ceva groaznic ca să-mi fac timp? Sunt bătută-n cap?
De ce îmi iese din gură ”namtimp” cu un soi de mândrie chiar?
Cum se face că aproape am nevoie să fiu atât de ocupată?