Care a fost momentul în care mi-am dat seama că TREBUIE să trec peste această temere și ce m-a ajutat în acest proces.
Sănătoși să fim!
Am auzit des vorbele astea. Le-am folosit și eu; m-am încurajat atunci când mi-a fost greu, gândindu-mă că pot să rezolv orice atâta timp cât eu și ai mei suntem sănătoși.
Dar dacă… ?
Mi-a fost mereu teamă de boală și de spital – chiar dacă la spital mergi preventiv sau ca să te însănătoșești.
E drept că eu am și niște experiențe care nu mă ajută prea mult. Am pierdut-o pe mama din cauza cancerului și – de parcă durerea asta n-ar fi fost de ajuns – s-au adăugat și alte traume. Cine a stat pe holurile spitalelor oncologice știe despre ce vorbesc.
Eu aveam 23 de ani la prima operație a mamei. Aproape am leșinat când am intrat la ea, la ATI. Ani mai târziu, am dus un borcan cu o parte din tumoră de la un spital la altul. Iar cabinetul de anatomie patologică de la Fundeni este (sau era pe atunci) strategic plasat, lângă morgă.
Dar gata cu poveștile triste,
…pentru că articolul meu nu e trist. Simțeam doar nevoia să spun de ce mă bântuie uneori teama de boală. Chiar dacă nu mă simt rău. De altfel, îmi amintesc o discuție cu mama, puțin înainte de diagnostic. Îmi spunea: „Ar fi chiar culmea să fiu bolnavă! Știu că am slăbit mult și fără motiv, dar nu m-am simțit niciodată atât de bine!”
Ați înțeles ideea.
Teoretic, un om care a pierdut pe cineva drag din cauza unei boli descoperite prea târziu învață să aibă grijă de el: adică își face analizele și restul investigațiilor recomandate la timp.
Doar că, în cazul meu, pentru o bună bucată de vreme, frica a fost mai puternică decât logica. Mi-era frică să merg la doctor. Și, cu cât trece timpul, teama se amplifică: te gândești că în x ani de când n-ai mai fost la un control se putea întâmpla orice.
Mintea mea asocia mersul la medic cu un risc (acela de a afla că am o problemă de sănătate) deși, în realitate, o consultație echivalează cu o centură de siguranță.
Pe scurt, o situație tipică în care panica paralizează și nu îți dă voie să acționezi în interesul tău.
Am decis să scriu toate astea pentru că știu că nu sunt singura în situația asta. Și pentru că am reușit să ies din starea de panică și să fac ceva pentru mine – iar pe mine m-ar fi ajutat să citesc despre cineva care a avut o experiență asemănătoare.
Povestea e mai jos, iar la finalul articolului am scris ce m-a ajutat să trec peste frica asta.
Totul a început acum un an,
…când m-am programat la o consultație. Și am fost relativ relaxată, pentru că nu părea nimic grav, însă aveam nevoie de un tratament. Doar că socoteala de-acasă nu s-a potrivit cu cea din cabinet. Am fost întrebată când mi-am făcut ultimele analize de sânge și ultimele ecografii și am plecat acasă cu un cearșaf de analize recomandate.
Nu eram deloc fericită; aș fi preferat să-mi spună cineva doar ce medicamente să iau. Dar știam că nu pot să-mi rezolv problemele altfel, așa că am mers la analizele de sânge. Era început de martie, înainte de lockdown.
Când am primit rezultatele pe mail, mi-a fost teamă să le citesc. Am făcut asta după ce am sunat un prieten medic care m-a ajutat cu interpretarea analizelor. Nu aveam răbdare până la următoarea programare; voiam să știu.
De altfel, dacă aș fi trecut peste panica din mintea mea, aș fi putut să-mi dau seama chiar și singură ce e cu analizele mele, pentru că erau foarte bune. Joy & champagne!
Curând după asta, a venit lockdown-ul.
Scuza perfectă
Pandemia și izolarea n-au ajutat pe nimeni. Au adăugat temeri și griji în plus peste cele pe care le avea fiecare. Știți exact povestea, că e proaspătă și am trăit-o toți.
Dar, mie, pandemia mi-a adus o scuză foarte bună: să nu-mi fac restul investigațiilor medicale.
Ceea ce e, desigur, foarte greșit. Nu faceți ca mine.
Ei, după ce ne-am dat cu toții seama că n-o să scăpăm prea curând de virusul cel nou, scuza mea cu pandemia a început să pălească chiar și pentru mine însămi. Deși o invocam uneori, când mă simțeam vinovată, nu mai era credibilă. Nu-și mai făcea efectul. Mi-am zis că trebuie să-mi fac, totuși, programare la medic. A durat și asta un timp: ziceam, dar nu făceam. Teama era tot acolo.
Șocul
Sau momentul în care m-am trezit. S-a întâmplat când am avut o discuție cu unul dintre apropiații mei:
Eu, căutând înțelegere și încurajare, vorbesc despre anxietățile mele legate de sănătate și spitale.
El, întrebându-mă sec dacă mi-au fost recomandate niște investigații medicale pe care le-am amânat.
Eu, explicând din nou cum e cu fricile, cu pandemia, sperând să mă mângâie cineva pe cap.
El, spunându-mi că fricile astea nu contează cât timp am doi copii mici.
Știți cum e să pălmuiești pe cineva doar din vorbe?
Fix așa a fost pentru mine atunci. Am primit niște palme „verbale” pe care le meritam și care m-au trezit.
Am plâns și m-am simțit foarte rău, mai ales că știam că are dreptate. Sunt mamă singură, am două fetițe de 10 ani și am responsabilitatea de a avea grijă de ele.
Dacă m-aș îmbolnăvi – și dacă aș ști că e din vina mea, că nu m-am dus la timp la un control doar pentru că-mi era frică – cum aș putea să-mi privesc copiii în ochi?
Cum să fiu atât de egoistă? Cum să le fac asta celor pe care îi iubesc cel mai mult?
Mă simțeam îngrozitor.
În ultimele luni din an am mers la doctor
La mai mulți, adică. Am făcut investigațiile recomandate, dar și unele just in case, ca să mă liniștesc eu. Frica cea mai mare am simțit-o înainte de ecografia de sân și asta din cauză că trecuse mult timp de la cea anterioară. Sper că am învățat ceva din asta.
Ultima consultație a fost pe 10 decembrie. Ultimul rezultat la analize a venit vreo zece, poate 12 zile mai târziu și era așa cum îmi doream.
Am avut niște sărbători mai liniștite ca niciodată. Mi-era mult mai ușor să alung gândurile negre: știam că sunt bine.
Știam că, indiferent ce s-ar întâmpla, am puterea să lupt și să schimb lucruri dacă e nevoie, pentru că sunt sănătoasă.
E cel mai important cadou pe care mi l-am făcut mie și copiilor mei. M-am simțit minunat.
Ca să închei, rezultatul consultațiilor și investigațiilor pe care le-am făcut e bun. Nu foarte; mai sunt unele lucruri de reparat, dar lucrez la asta.
Din câte știu, nu sufăr de nimic extrem de grav sau iremediabil. Mai mult, am aflat care-mi sunt vulnerabilitățile, la ce să fiu atentă, când să merg la următoarele analize.
Acest când e foarte important. Știu că, dacă-mi fac analizele anual (sau la intervalul de timp recomandat de medic), e mai puțin probabil să descopăr vreo boală într-un stadiu avansat. Indiferent cât de gravă e o afecțiune, când e descoperită la timp, sunt șanse mari de vindecare.
În felul ăsta îmi e mai ușor să-mi controlez frica. În schimb, dacă trec niște ani între controalele medicale, oricare dintre noi se poate aștepta să afle orice.
Ce m-a ajutat
– mai întâi am stat de vorbă cu un doctor pe care-l cunoșteam. Nu eram prieteni apropiați, dar ne știam și mi-a fost mai ușor să-i spun prin ce trec. Mi-a zis și el ce-am scris deja mai sus (orice boală descoperită la timp are șanse mari de vindecare), a avut răbdare cu mine, m-a ascultat și mi-a mai alungat din temeri. Mi-a spus și că dracu’ nu-i așa de negru precum părea în mintea mea;
– am cerut recomandări. Când un medic care mi-a plăcut m-a trimis la altul, cu o specializare diferită, am întrebat dacă-mi recomandă pe cineva. Unii evită să nominalizeze pe x sau pe y din respect pentru colegii lor, dar, atunci când mi-au spus niște nume, am știut la cine să mă programez și am mai prins un pic de încredere;
– i-am explicat doctorului ce e cu mine. I-am spus că mi-e frică atunci când îmi era. L-am întrebat, înainte de o ecografie, dacă îmi poate spune, pe scurt, în timpul procedurii, dacă e ok sau nu ce vede acolo :). Deși durează doar câteva minute, mi se părea că trece o veșnicie. Din fericire, am găsit înțelegere și empatie;
– am avut noroc să aleg niște medici atenți. Într-o dimineață m-a sunat doctorița la care fusesem în ziua anterioară: găsise un tratament la fel de eficient, dar mai ușor de administrat. M-a impresionat că s-a gândit la mine după ce am plecat din cabinet, mai ales că ar fi funcționat și recomandarea inițială;
– mi-am făcut programări la ore convenabile. Poate că pare neimportant, însă, dacă e nevoie să mă trezesc la 6 dimineața ca să ajung la o consultație, eventual să și alerg ca să nu întârzii, stresul meu e mai mare. Sunt mai liniștită și mai cu picioarele pe pământ dacă sunt odihnită;
– când mă apuca teama, mă gândeam la momentul în care o să termin cu consultația și o să fiu în drum spre casă, veselă și ușurată;
– când mi-a fost cel mai teamă, am căutat aplicația cu meditație în telefon și i-am dat play în căști. Eram în sala de așteptare, înainte de ecografie. Deși nu meditez (nu știu, nu-mi iese, nu încerc destul), am fost plăcut surprinsă că să respir adânc în timp ce-mi spune cineva să let go chiar ajută. M-am mai calmat și mi-am amintit că, să fiu acolo, pentru acea investigație, este cel mai bun lucru pe care-l pot face;
– fiecare consultație de la care plecam cu vești bune mi-a dat curaj. Aproape că pluteam pe stradă de fericire, la ieșirea din cabinet;
– am ales o clinică privată, mai exact Regina Maria. Am vrut sistemul privat pentru că e un plus de confort pentru mine. Pot să-mi aleg medicul, programările se respectă, istoricul meu e în computer, toată lumea vorbește frumos, e curat, nou și mai puțin aglomerat etc.;
– mi-am făcut un abonament. Altfel, costurile pentru tot ce am făcut eu în două luni ar fi fost mai mari decât abonament anual (și am un abonament „cu de toate”). Prietena mea, urmându-mi exemplul, și-a făcut un abonament pe trei luni: prima consultație la care a mers ar fi costat mai mult decât cele trei luni de abonament;
– lăsând la o parte discuțiile despre finanțe, abonamentul m-a motivat să merg la mai multe consultații. La fel și aplicația – îmi fac singură programări, fără call center, așteptat pe hold etc. Plus că în aplicație văd și toți medicii și ce rating-uri au, acolo am și dosarul medical, analize, tot.
Ca să fie o poveste cu happy-end, va trebui să continui. Dar mi-e mult mai ușor să merg la analize când știu că a trecut doar un an de la ultimele.
Uitându-mă înapoi, mă bucur mult că am reușit să-mi înfrânez o temere cu care mi-era greu să trăiesc.
Și care, pe termen lung, chiar mi-ar fi pus viața în pericol.
…când m-am programat la o consultație. Și am fost relativ relaxată, pentru că nu părea nimic grav, însă aveam nevoie de un tratament. Doar că socoteala de-acasă nu s-a potrivit cu cea din cabinet. Am fost întrebată când mi-am făcut ultimele analize de sânge și ultimele ecografii și am plecat acasă cu un cearșaf de analize recomandate.
Nu eram deloc fericită; aș fi preferat să-mi spună cineva doar ce medicamente să iau. Dar știam că nu pot să-mi rezolv problemele altfel, așa că am mers la analizele de sânge. Era început de martie, înainte de lockdown.
Când am primit rezultatele pe mail, mi-a fost teamă să le citesc. Am făcut asta după ce am sunat un prieten medic care m-a ajutat cu interpretarea analizelor. Nu aveam răbdare până la următoarea programare; voiam să știu.
De altfel, dacă aș fi trecut peste panica din mintea mea, aș fi putut să-mi dau seama chiar și singură ce e cu analizele mele, pentru că erau foarte bune. Joy & champagne!
Curând după asta, a venit lockdown-ul.
Scuza perfectă
Pandemia și izolarea n-au ajutat pe nimeni. Au adăugat temeri și griji în plus peste cele pe care le avea fiecare. Știți exact povestea, că e proaspătă și am trăit-o toți.
Dar, mie, pandemia mi-a adus o scuză foarte bună: să nu-mi fac restul investigațiilor medicale.
Ceea ce e, desigur, foarte greșit. Nu faceți ca mine.
Ei, după ce ne-am dat cu toții seama că n-o să scăpăm prea curând de virusul cel nou, scuza mea cu pandemia a început să pălească chiar și pentru mine însămi. Deși o invocam uneori, când mă simțeam vinovată, nu mai era credibilă. Nu-și mai făcea efectul. Mi-am zis că trebuie să-mi fac, totuși, programare la medic. A durat și asta un timp: ziceam, dar nu făceam. Teama era tot acolo.
Șocul
Sau momentul în care m-am trezit. S-a întâmplat când am avut o discuție cu unul dintre apropiații mei:
Eu, căutând înțelegere și încurajare, vorbesc despre anxietățile mele legate de sănătate și spitale.
El, întrebându-mă sec dacă mi-au fost recomandate niște investigații medicale pe care le-am amânat.
Eu, explicând din nou cum e cu fricile, cu pandemia, sperând să mă mângâie cineva pe cap.
El, spunându-mi că fricile astea nu contează cât timp am doi copii mici.
Știți cum e să pălmuiești pe cineva doar din vorbe?
Fix așa a fost pentru mine atunci. Am primit niște palme „verbale” pe care le meritam și care m-au trezit.
Am plâns și m-am simțit foarte rău, mai ales că știam că are dreptate. Sunt mamă singură, am două fetițe de 10 ani și am responsabilitatea de a avea grijă de ele.
Dacă m-aș îmbolnăvi – și dacă aș ști că e din vina mea, că nu m-am dus la timp la un control doar pentru că-mi era frică – cum aș putea să-mi privesc copiii în ochi?
Cum să fiu atât de egoistă? Cum să le fac asta celor pe care îi iubesc cel mai mult?
Mă simțeam îngrozitor.
În ultimele luni din an am mers la doctor
La mai mulți, adică. Am făcut investigațiile recomandate, dar și unele just in case, ca să mă liniștesc eu. Frica cea mai mare am simțit-o înainte de ecografia de sân și asta din cauză că trecuse mult timp de la cea anterioară. Sper că am învățat ceva din asta.
Ultima consultație a fost pe 10 decembrie. Ultimul rezultat la analize a venit vreo zece, poate 12 zile mai târziu și era așa cum îmi doream.
Am avut niște sărbători mai liniștite ca niciodată. Mi-era mult mai ușor să alung gândurile negre: știam că sunt bine.
Știam că, indiferent ce s-ar întâmpla, am puterea să lupt și să schimb lucruri dacă e nevoie, pentru că sunt sănătoasă.
E cel mai important cadou pe care mi l-am făcut mie și copiilor mei. M-am simțit minunat.
Ca să închei, rezultatul consultațiilor și investigațiilor pe care le-am făcut e bun. Nu foarte; mai sunt unele lucruri de reparat, dar lucrez la asta.
Din câte știu, nu sufăr de nimic extrem de grav sau iremediabil. Mai mult, am aflat care-mi sunt vulnerabilitățile, la ce să fiu atentă, când să merg la următoarele analize.
Acest când e foarte important. Știu că, dacă-mi fac analizele anual (sau la intervalul de timp recomandat de medic), e mai puțin probabil să descopăr vreo boală într-un stadiu avansat. Indiferent cât de gravă e o afecțiune, când e descoperită la timp, sunt șanse mari de vindecare.
În felul ăsta îmi e mai ușor să-mi controlez frica. În schimb, dacă trec niște ani între controalele medicale, oricare dintre noi se poate aștepta să afle orice.
Ce m-a ajutat
– mai întâi am stat de vorbă cu un doctor pe care-l cunoșteam. Nu eram prieteni apropiați, dar ne știam și mi-a fost mai ușor să-i spun prin ce trec. Mi-a zis și el ce-am scris deja mai sus (orice boală descoperită la timp are șanse mari de vindecare), a avut răbdare cu mine, m-a ascultat și mi-a mai alungat din temeri. Mi-a spus și că dracu’ nu-i așa de negru precum părea în mintea mea;
– am cerut recomandări. Când un medic care mi-a plăcut m-a trimis la altul, cu o specializare diferită, am întrebat dacă-mi recomandă pe cineva. Unii evită să nominalizeze pe x sau pe y din respect pentru colegii lor, dar, atunci când mi-au spus niște nume, am știut la cine să mă programez și am mai prins un pic de încredere;
– i-am explicat doctorului ce e cu mine. I-am spus că mi-e frică atunci când îmi era. L-am întrebat, înainte de o ecografie, dacă îmi poate spune, pe scurt, în timpul procedurii, dacă e ok sau nu ce vede acolo :). Deși durează doar câteva minute, mi se părea că trece o veșnicie. Din fericire, am găsit înțelegere și empatie;
– am avut noroc să aleg niște medici atenți. Într-o dimineață m-a sunat doctorița la care fusesem în ziua anterioară: găsise un tratament la fel de eficient, dar mai ușor de administrat. M-a impresionat că s-a gândit la mine după ce am plecat din cabinet, mai ales că ar fi funcționat și recomandarea inițială;
– mi-am făcut programări la ore convenabile. Poate că pare neimportant, însă, dacă e nevoie să mă trezesc la 6 dimineața ca să ajung la o consultație, eventual să și alerg ca să nu întârzii, stresul meu e mai mare. Sunt mai liniștită și mai cu picioarele pe pământ dacă sunt odihnită;
– când mă apuca teama, mă gândeam la momentul în care o să termin cu consultația și o să fiu în drum spre casă, veselă și ușurată;
– când mi-a fost cel mai teamă, am căutat aplicația cu meditație în telefon și i-am dat play în căști. Eram în sala de așteptare, înainte de ecografie. Deși nu meditez (nu știu, nu-mi iese, nu încerc destul), am fost plăcut surprinsă că să respir adânc în timp ce-mi spune cineva să let go chiar ajută. M-am mai calmat și mi-am amintit că, să fiu acolo, pentru acea investigație, este cel mai bun lucru pe care-l pot face;
– fiecare consultație de la care plecam cu vești bune mi-a dat curaj. Aproape că pluteam pe stradă de fericire, la ieșirea din cabinet;
– am ales o clinică privată, mai exact Regina Maria. Am vrut sistemul privat pentru că e un plus de confort pentru mine. Pot să-mi aleg medicul, programările se respectă, istoricul meu e în computer, toată lumea vorbește frumos, e curat, nou și mai puțin aglomerat etc.;
– mi-am făcut un abonament. Altfel, costurile pentru tot ce am făcut eu în două luni ar fi fost mai mari decât abonament anual (și am un abonament „cu de toate”). Prietena mea, urmându-mi exemplul, și-a făcut un abonament pe trei luni: prima consultație la care a mers ar fi costat mai mult decât cele trei luni de abonament;
– lăsând la o parte discuțiile despre finanțe, abonamentul m-a motivat să merg la mai multe consultații. La fel și aplicația – îmi fac singură programări, fără call center, așteptat pe hold etc. Plus că în aplicație văd și toți medicii și ce rating-uri au, acolo am și dosarul medical, analize, tot.
Ca să fie o poveste cu happy-end, va trebui să continui. Dar mi-e mult mai ușor să merg la analize când știu că a trecut doar un an de la ultimele.
Uitându-mă înapoi, mă bucur mult că am reușit să-mi înfrânez o temere cu care mi-era greu să trăiesc.
Și care, pe termen lung, chiar mi-ar fi pus viața în pericol.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu